Istoria Cetății Aradului și descrierea edificiului

Istoria Cetații Aradului

Necesitatea apărării drumului comercial important, paralel cu albia Mureşului, respectiv a trecătorii de peste râu aflată în zona Aradului actual s-a impus deja în epoca regilor Arpadieni. Prima fortificaţie a Aradului, cetatea regală, care adăpostea şi reşedinţa comitatului Arad, se situa la marginea comunei Vladimirescu (înainte de 1947 Glogovăţ) aflată la cca. 7 km de oraşul actual. Cetatea trapezoidală, construită din pământ pe o structură de bârne a fost fortificată în două etape. Materialului arheologic identificat pe spaţiul cetăţii a fost datat între secolele IX–XI, indicând funcţionarea fortificaţiei în această perioadă. Cimitirului medieval, descoperit în cetate a fost datat cu monedele emise în prima jumătate a secolului al XI-lea, identificate în morminte. În prima jumătate a secolului al XII-lea regele Béla al II-lea (1131–1141)  a donat cetatea capitlului mănăstirii înfiinţate la Arad de către acesta. Drept urmare, rolul militar al fortificaţiei a decăzut simţitor în perioada consecutivă. Izvoarele medievale atestă în schimb activitatea capitlului ca loc de adeverire, o instituţie importantă a regatului, care îndeplinea rolul notariatelor zilelor noastre. Cetatea a dispărut aşadar probabil încă înainte de invazia tătară (1241) şi nici nu s-a clădit vreo altă fortificaţie în zonă până în secolul al XVI-lea.

În perioada anilor 1551–1552 Banatul devenise o zonă a confruntărilor neîntrerupte dintre forţele militare ale Regatului Ungar şi trupele otomane. După cucerirea Timişoarei (22 iulie, 1552), cetăţile din regiune, au trecut pe rând în posesia turcilor, tot atunci fiind cucerit şi Aradul. Musulmanii au desfiinţat mănăstirea medievală, păstrându-se până în prezent doar ruinele bisericii capitulare de odinioară, aflate în comuna Vladimirescu. Poarta a instaurat administraţia militară otomană în teritoriu, prin urmare Aradul a devenit centrul unul sangeac, subordonat vilaietului Timişoarei. Între 1554–1556 turcii au ridicat o cetate nouă în Arad, fortificaţia de palisadă (parkan) fiind amplasată pe teritoriul oraşului actual, şi nu pe locul cetăţii regale şi a capitlului de odinioară. După cucerirea cetăţii Giula (Gyula, Ungaria) în 1566 centrul sangeacului a fost mutat în această nouă fortificaţie, ceea ce a dus la diminuarea importanţei Aradului în perioada următoare, lucru sugerat de altfel şi de dispoziţiile repetate ale autorităţilor otomane, care prevedeau demolarea cetăţilor inutile, printre care menţionau şi Aradul. Cu toate acestea cetatea a rămas se pare în picioare, fiind redusă doar garnizoana acesteia. În 1595, în cursul războiului de 15 ani, palisada Aradului a revenit în posesia Principatului Transilvaniei. La începutul veacului al XVII-lea principele Sigismund Rákóczi (1607–1608) i-a înnobilat pe soldaţii sârbi care au luptat la eliberarea Lipovei, donându-le târgul Aradului împreună cu cetatea. Revendicările Porţii privind retrocedarea cetăţilor aflate pe frontiera vestică a Principatului Transilvaniei – în primul rând cetatea Lipovei şi a Ineului– deveniseră tot mai vehemente în primele decenii ale secolului al XVII-lea. Situaţia a fost soluţionată de principele Gabriel Bethlen (1613–1629), care în 1616 a cedat Porţii cetatea Lipovei şi Aradul, reuşind să păstreze în schimb Ineul. Aradul a revenit pentru scurt timp în posesia principatul în a doua jumătate a secolului al XVII-lea: confruntarea cu trupele otomane, care au invadat Transilvania în 1658, în urma campaniei militare poloneze condusă de Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648–1660), a debutat cu succesele principelui. Acesta eliberase şi cetatea Aradului, pe care a evacuat-o şi a incendiat-o. Odată cu sosirea întăririlor armatei otomane însă situaţia s-a schimbat, la începutul anilor 1660 turcii reuşind să recucerească cetăţile de pe valea Mureşului. În perioada următoare ei au reclădit cetatea Aradului. Aceasta a trecut definitiv sub controlul trupelor creştine doar în decembrie 1685, în contextul războiului purtat de Liga Sfântă pentru eliberarea Europei centrale de sub ocupaţie otomană. Pacea de la Karlowitz (1699) care a pus capăt conflictului armat, prevedea printre altele şi demolarea cetăţii Lipovei. Această măsură a impus construcţia unei fortificaţii creştine noi pentru supravegherea văii Mureşului, însemnând implicit creşterea rolului strategic al Aradului. Inginerul militar Giovanni Morando Visconti a întocmit un proiect pentru fortificarea Aradului deja în 1693, construcţia cetăţii noi a avut loc însă doar spre finele secolului al XVII-lea, sub coordonarea inginerului Nicolas Du Mont. Noua fortificaţie delimita un plan aproximativ dreptunghiular, colţurile acesteia fiind flancate de două bastioane, respectiv două semi-bastioane. Apărarea porţilor cetăţii şi a podului Mureşului din vecinătatea acesteia era asigurată de lucrări de fortificare avansate. La cumpăna secolelor XVII–XVIII cetatea fusese integrată în sistemul regimentelor de grăniceri din Banat. În timpul răscoalei antihabsburgice condusă de Francisc Rákóczi al II-lea curuţii conduşi de Sándor Károlyi au asediat cetatea timp de două săptămâni, însă fără succes. Schiţa întocmită de Károlyi probabil la faţa locului redă cu aproximaţie planului fortificaţiei dreptunghiulare şi împrejurimile acesteia. În 1716 s-au reparat clădirile cetăţii, s-a construit o cazarmă şi depozite noi. Odată cu eliberarea de sub dominaţie otomană a Câmpiei Banatului în 1718 Aradul a încetat a mai fi cetate de frontieră, a rămas însă în continuare un important centru militar. În 1727 s-au efectuat din nou reparaţii în cetate. Rolul important al acesteia s-a menţinut şi după desfiinţarea regimentelor de grăniceri din Banat (1750). Ca dovadă, în perioada anilor 1763–1783 la Arad s-a construit una dintre cele mai moderne fortificaţii la vremea respectivă. Cetatea a fost ridicată din temelii spre nord-est de fortificaţia de secol XVII, pe malul opus al Mureşului. Aceasta a funcţionat până la desfiinţarea Monarhiei Austro-Ungariei (1918) ca punct strategic important al liniei de apărare sudice a regatului.

Numele cetăţii s-a întipărit în opinia publică în primul rând datorită rolului acesteia jucat în cursul revoluţiei din 1848–1849. La începutul lunii octombrie 1848 s-a instalat starea de asediu în oraş. Comandantul cetăţii a refuzat supunerea faţă de guvernul revoluţionar maghiar şi, la dispoziţia sa, garnizoana austriacă retrasă în spatele zidurilor fortificaţiei a deschis focul asupra oraşului. Revoluţionarii s-au convins imediat că singura modalitate de a ocupa cetatea era încercuirea ei şi tăierea căilor de aprovizionare ale acesteia. După mai multe acţiuni soldate cu eşec ale revoluţionarilor aceştia au îngrădit cetatea în 24 aprilie 1849. În condiţiile în care şi Timişoara se afla la momentul respectiv într-o situaţie asemănătoare, comandantul Aradului nu mai putea spera la întăriri armate, prin urmare a predat fortificaţia trupelor maghiare la 30 iunie 1849.  Revoluţionarii l-au desemnat în fruntea cetăţii pe generalul János Damjanich, care, la ştirea apropierii trupelor ţariste, a dispus reparaţia imediată şi dotarea cu armament a lucrărilor de fortificaţie. În august 1849 s-a refugiat la Arad şi guvernul maghiar în frunte cu Lajos Kossuth. În urma înfrângerii trupelor luiJózsef Bem la Timişoara s-a spulberat speranţa menţinerii cetăţii Aradului, dar şi încrederea în victoria forţelor revoluţionare. În aceste condiţii armata revoluţionară maghiară a capitulat la Şiria la 13 august 1849, iar peste patru zile József Damjanich ceda cetatea Aradului trupelor ţariste. În lunile următoare şi-a desfăşurat activitatea la Arad curtea marţială numită de generalului austriac Jacob von Haynau. Procesele care au decis soarta generalilor şi ofiţerilor armatei revoluţionare maghiare s-au disputat în cursul lunii septembrie, executarea sentinţelor având loc pe 6 octombrie 1849 pe teritoriul cetăţii: generalii Ernő Kiss, József Sweidel, Arisztid Dessewffy şi colonelul Vilmos Lázár au fost împuşcaţi, iar generalii Ernő Poeltenberg, János Damjanich, Lajos Aulich, György Láhner, József Nagysándor, Károly Leiningen-Westerburg, Károly Knezich, Ignác Török şi Károly Vécsey spânzuraţi. Mai mult de 500 de ofiţeri ai armatei maghiare au fost condamnaţi la închisoare în cetate. După 1849 fortificaţia şi-a pierdut rolul defensiv, aceasta funcţionând în perioada următoare ca închisoare, respectiv, în anii primului război mondial, ca lagăr de internare. În iunie 1919 controlul fortăreţei a fost preluat de armata română. În cursul lunii septembrie 1944 armata maghiară a ocupat cetatea, însă peste câteva zile trupele ruso-române au recucerit-o. Forţele militare sovietice s-au retras din Arad doar în 1958, cetatea fiind preluată de armata română. Monumentul găzduieşte şi în prezent o unitate militară, cu toate că deja de mai bine de un deceniu autorităţile oraşului solicită cedarea ansamblului în vederea valorificării acestuia în scopuri culturale şi turistice.

Descrierea edificiului

Cetatea Aradului, păstrată în mare parte până în zilele noastre, se situează pe malul stâng al Mureşului, pe o peninsulă delimitată pe trei laturi de o „buclă” a râului. Fortificaţia a fost construită între 1763 şi 1783 conform proiectelor elaborate de arhitectul militar Ferdinand Philipp Harsch, care a optat pentru sistemul de tiptenaille (foarfece). Zidurile cetăţii delimitează aşadar un plan stelat cu şase braţe, un hexagon ale cărui laturi sunt frânte la mijloc, spre interior. Lungimea fiecărei laturi măsoară cca. 500 m, perimetrul zidurilor hexagonului fiind de 3180 m. Cele şase vârfuri ale planului stelat aveau zidurile mai înalte, ele împlinind funcţia unor cavaliere (platforme de artilerie înalte). În faţa zidurilor de legătură dintre cavaliere au fost construite – în dreptul porţiunii frânte a acestora– lucrări de fortificaţie avansate, şase în total, care serveau flancarea zidurilor de incintă şi menţinerea duşmanului la distanţă. Aceste construcţii erau dotate cu piese de artilerie amplasate atât în cazemate (platforme de tir boltite) cât şi pe platforma superioară. Lucrările de fortificaţie avansate menţionate erau flancate, fiecare în parte, de câte două lucrări mai mici (lunette) care adăposteau la rândul lor în cazemate, fiecare câte 3 tunuri. Un sistem de valuri şi şanţuri îngrădea apoi elementele de fortificaţie descrise, alcătuind o nouă linie de apărare avansată. Accesul inamicului în apropierea zidurilor de incintă era îngreunată şi mai mult de şanţurile inundate cu apă dintre lucrările de apărare. Sistemul defensiv al cetăţii era completat printr-un glacis, terenul liber din faţa lucrărilor de fortificaţie, care datorită pantei sale apăra zidurile, acoperindu-le de tirul inamicului. Cetatea Aradului era considerată în perioada construcţiei sale o fortificaţie foarte modernă, ca dovadă că şi peste 50 de ani a rezistat asediului armatei revoluţionarilor maghiari mai bine de nouă luni. Forţa cetăţii consta în primul rând în posibilitatea utilizării eficace a cca. 300 de piese de artilerie.

Piaţa centrală din incinta cetăţii era delimitată de trei corpuri de clădiri masive – comandamentul, garda cetăţii şi biserica cetăţii. Lăcaşul de cult, construit în stil baroc, marcat de cele două turnuri aflate pe faţada principală a acestuia se află în zilele noastre în stare degradată. Fortificaţia în schimb, cum menţionasem şi mai devreme, este una dintre cele mai bine păstrate monumente de acest gen din Europa, ceea ce ar justifica pe deplin reabilitarea şi prezentarea acesteia publicului larg.

Prof. univ. dr. Corneliu Padurean

Bibliografie selectivă

Márki Sándor, Aradvármegye és Arad szabad királyi város története, vol. II, Arad 1895, pp. 394–396.
Mircea RUSU, Cetăţile Aradului, ZIRIDAVA XII, 1980, p. 165
Benkő Elek et alii, Az aradi vár története, Budapest, 1998.
Rusu, Adrian Andrei – Hurezan, George, Cetăţi medievale din judeţul Arad, Arad, 1999, pp. 31–37.
Rusu, Adrian Andrei, Arad és Temes megye középkori erődítményei, în Kollár Tibor (red.),  A középkori Dél-Alföld és Szer, Szeged, 2000, pp. 562–563.
Weisz Attila si alii, Száz erdélyi műemlék, Kolozsvár, 2007, pp. 85–89.
Hegyi Klára, A török hódoltság várai és várkatonasága, vol. III, Budapest, 2007, pp. 1476–1477.
Csikány Tamás, Az aradi vár védelmi rendszere, în „Várak, kastélyok és templomok”, II/2006, nr. 1, pp. 4–7

http://enciclopediavirtuala.ro/monument.php?id=362

One thought on “Istoria Cetății Aradului și descrierea edificiului

  • December 3, 2014 at 7:16 pm
    Permalink

    Maiiiii istoriosilor !!!!Cetati model VOBAN sunt in Europa destule si in stare mult mai buna decit aceasta,cu adevarat potential turistic si muzeografic ! Asa spune si Mari-sa UNIUNUEA EUROPEANA si chiar COMISIA DE CULTURA A PARLAMENTULUI EUROPEAN , Deci IOC bani de la ei!!!
    La vecini in UNGARIA proiecte ca al vostru nu are nici un cuvint sau virgula legata de agrement,economic ori alta nazbitie ce mai scrieti.ACOLO E PROFESIONISM SAU NIMIC !

    Reply

Leave a Reply